pinguim®

De-aia port tocuri doar când e strict necesar şi/sau am o mustaţă pe lângă mine. Pen’ că mustăţile sunt punctuale* şi dacă-s punctuale voi fi şi eu, în virtutea inerţiei. Pen’ că mustăţile ştiu din naştere să aproximeze timpul necesar unei gagici să-şi mişte curul din punctul x în punctul y, cu sau fără mijloace de transport motorizate, şi-or să te frece deci la icre până te ţii de program.

* eu nu sunt aproape niciodată punctuală. mustăţile cu care mă etalez, însă, e musai să fie. dacă nu sunt nu-i o problemă, pentru că nu mă atrag.

“… what’s really going to bake your noodle later on is, would you still have broken it if I hadn’t said anything?”

Îi cam al trilea inel de deşti mare pi care-l pierd de când am început să port inele pe deştiul respectiv, adică pintr-a şasa (clasă, zic, nu altceva).

Eu pierd multe chestii de-astea mici şi insignifiante, dar care dau culoare -nu vieţii, ci garderobei sau mutrei mele-n general,- precum inele (de care nu mai am, cu ocazia nefericitului eveniment dân titlu), cercei, brăţări.

Mna dar deşi am chiert cercei cu nemiluita (da’ numa’ câte unul din fiecare pereche, ca să fie mai de efect, aşa, la corazon), care mai de care mai interesanţi/coloraţi/preferaţi, începând cu cei mov în formă de şi provenind din nasturi, aduşi de Mihai din Spania, şi terminând cu cei bleu cu verde şi alb, aduşi de subsemnata din aceeaşi ţară ecuatorială, şi de brăţări nu mai vorbesc, că de-alea pierd făr’ să-mi mai dau vreodată seama, deci deşi am chiert toate astea, zic, parcă inelele sunt cele care m-afectează cel mai mult. Că cu alea mă joc cel mai des cân’ am ticuri nervoase, care ticuri nu-s chiar rare.

Mna şi inelu’ di pă deştiu’ mare îi aşa, ca un semn distinctiv la mine, începând cu ziua Smarandei într-a şasea (clasă, zic, nu altceva) când mi l-a văzut una din bunicile ei – cea mai puţin simpatică, deşi amândouă erau foarte drăguţe şi tipic bunici, adică perfecte prin părţile esenţiale – şi-a zis că nu-i mai place de mine din cauza asta, şi terminând cu orele curente de birou, când şefului cel care mă antipatizează cel mai mult – o văz, o auz, o simţ – îi pică privirea pe palma mea dreaptă (defapt, îi pica, că amu’ nu mai are pe ce să-i pice) dar nu zice nimic, pen’ că e avocat cu bun simţ şi ani de antrenament în a nu exprima sentimente negative.

Mna dar defapt unde voiam s-ajung e că, dacă ştiţi de unde mi-aş putea achiziţiona un de-ăsta, inel, cum îi zice – de pus pe deştiu’ cel mare – să mă informaţi şi pe mine, că poate.

Cel mai bine ar fi dacă mi-aţi zice unde l-am chiert pe ăl ultimul, dar cum eu îmi amintesc că l-am văzut/dat jos undeva prin zona chiuvetei de la muncă (asta nu-i totuşi o informaţie sigură, eu uit mult şi des, mai mult şi mai des chiar decât acumulez informaţie, nuş dacă v-aţi dat cu sama), sunt slabe şanse să mă furnizaţi cu aşa ceva. Informaţie legată de ultimul inel, zic, nu de viitorul.

Mna, mulţam anticipat.

so perhaps the new one… shall be… different.

Enjoy your Chistmas as if your last one.