pinguim®

“Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.”

“Singura mea satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele, asta înseamnă că am avut iluzii foarte mari.”

O. Paler

nu, serios.

azi am auzit… şi văzut, un avocat experimentat bâlbâindu-se.

Azi, pauza de masă, eu şi colegul:

sub rezerva următoarelor: nu eu sunt iniţiatoarea discuţiilor din acest areal şi nu ne cunoşteam înainte să mă angajez acilea acum 4 luni – oh crap! 4 luni??? 4??? deja??? ăăă… da, revenind. ce ziceam? aşa, da.

el (concentrat, cu referire la salata pe care am mâncat-o împreună ieri): azi îmi mai fac una, că am observat aseară când făceam sex că am dat brusc jos din burtă.

eu (devenind brusc atentă, în încăperea alăturată): stai aşa, să vin la bucătărie, că te-am auzit prost. ce ziceai de salată, că eu am înţeles că aseară când ţi-o trăgeai ai constatat că ţi-a scăzut burta?

el (râzând bezmetic): păi asta am şi zis [...]

*************

eu: mă, pana mea, ce să zic, la cum vorbeşti tu de ele, mi-e milă de gagicile cu care te-ai culcat…

el (profund amuzat, râzând bezmetic): milă? ar trebui să fii invidioasă!

dud, siriăsleh.

Încep să-mi sticlească ochii. Mi se aprind luminiţele, pornesc să mi se-nvârtă rotiţele, îmi mijeşte un zâmbet parşiv şi fioros pe faţă şi mă apucă sporul. Bine, nu chiar seara – pe la 4, aşa, şi exclusiv în zilele de muncă.

Până pe la 10 jumate dimineaţa o ard aiurea pe net, uneori uitându-mă în gol la pagina de internet banking alteori uitându-ma-n gol la cea de mail… aetcetera. Între 10 juma şi 11 mă lupt cu Y!mess - să-l deschid, să nu… şi-aşa nu am timp de el. Pân’ pe la 1, după ce am pierdut lupta cu softul menţionat, mă apucă o relativă poftă de muncă. Adică, poftă am, dar n-am spor. Degetele mi se mişcă greoi pe tastatură, mi-e o lehamite să dau telefoane ceva de speriat… mă rog, tot tacâmul.

Între 2 şi 3 mă ia somnul. Somn crunt, nenică, de e nevoie uneori să scoatem artileria din dotare (a se vedea postul anterior)! Cum-necum, până la 3 jumate îmi revin, şi până la 4 mă smucesc să fac câte ceva, mai ales că tre’ s-ajungă curierul şi uneori foamea crâncenă mă biruie tocmai pe la ceasurile ceste.

La 4 trecute fix, sau după caz, oleacă mai încoace, se ridică cu de la sine putere antenuţele. Ping! Făi fato, mai ai 2 ore de muncă şi lista dă “tu du’z ”e lungăăăăă

Aşa că încep să lucrez frenetic, stresată că lumea exact în intervalul 4-6 vrea ceva de la mine. Cât mă aflu în afara intervalului îi înţeleg că şi ei au probabil acelaşi bioritm ca şi mine. Deh. Dar odată ce mă uit la ceas şi văd că e trecut de fix, şi lumea începe să ceară chestii ca la o bătaie din palme, concertat, cu insistenţă şi de urgenţă, ei bine, odată ce toate astea se petrec zic, nu-i mai înţeleg frate! Nu vreau să-i înţeleg!

Atribuţiile mele sunt atribuţiile mele, jobul meu e jobul meu, tuz vezi d-al tău io d-al meu! Dă ce tre’ să vii tu tocmai când mi-e lumea mai dragă şi munca mai năprasnică, să-mi fuţi ritmul de lucru? Păi aşa ne jucăm?

Ia să-şi caute fiecare alt interval cu chef de muncă ! Hai hai, repejor, că lenea-i mare!