pinguim®

ma scuzati, m-a apucat chefu’ de scris aci la biro’ asa ca astazi nu servim diacritice. nu e in meniu.

asa

hailaiturile zilei e urmatoarili:

- mi-e dor sa imi inghete mucii la nasuc si sa trebuiasca sa-m pun fular la gura ca sa nu mi se lipeasca limba de ceru’ gurii.

-az muncesc. nush cum iz relevant dis to my int’rests, dar fie. e baiet’ buni, o sa va pove io alta dat.

-Oracle si inca fro cateva ferme mari munceste azi. Stiu, pentru ca la statia mea da metro coboara dimineata la 8 – 9 numa ai de se duc la munca. Si azi era un flux cam la 30% din capacitatea maxima a unei zile da job normala. Cevasazica, nu-s singura proasta. Pe masura ce am inaintat in drum spre servish s-a imputinat lumea, semn ca numai prostii si periferia da azi la sapa. Nu-i bai, mi-am zis, noi sa fim sanatosi. S-am ajuns in Cotroceni, la gura de metrou. Pustiu. Ma da-o dracului! Price Waterhouse Coopers nu isi jupoaie angajatii azi??? Am coborat 5 oameni din 6 vagoane de metrou. Si cersetorii si-au luat azi liber. Nici pisicile pe care le hraneste colegili meli dimineata n-au aparut inca – grav, ca tocmai ce deschisesera ieri drag de cutie de conserve pentru ele, acu o sa se-mputa. Bani aruncati pe jam.

El: ia uite mă, la newsletterul ăstora: “economia poate răci?”

păi normal că poate, orice poa’ să se răcească…(privind galeş la ea) mai puţin relaţia noastră

Ea: las’ că şi relaţia noastră poate răci, dacă-ţi uiţi vreodată cardul acasă…

Apare odată la două zile de pe o străduţă laterală, după ce s-a înserat bine. Păşeşte agale până la trecerea de pietoni, traversează încet strada uitându-se cu ochi mari la farurile maşinilor, în semi-întunericul felinarelor prăfuite, sparte ici-colea, şi se opreşte pe partea cealaltă, în faţa tomberoanelor. Le încearcă de fiecare dată capacul, ridicându-se puţin pe vârfuri, doar-doar i-o fi mai usor, şi, ca de obicei, după ce îl găseşte închis, bagă uşor mâna în prima plasă şi-ncepe să scoată din ea, unele după altele, teancuri mici de hârtie – caiete, ziare, ciorne, reviste – cărora le dă drumul prin fanta tomberonului. N-are mai mult de 14 ani iar haina ponosită i se murdăreşte în timpul procesului, însă continuă neabătută. După ce goleşte plasa, o deschide pe-a doua, voluminoasă, din rafie, şi se întinde lent, cu atenţie, să îndese cu mâinile-i mici sticlele şi ambalajele de plastic.

Strânge la final în pumn toartele sacoşelor, zâmbeşte firav şi traversează la loc strada, pierzându-se, cu ochii în pământ, printre blocuri.

Nu ştiu a cui e. A ta, a vecinului de deasupra; nu contează asta însă – ci voinţa care urneşte picioruşele ei, la fiecare două zile, printe maşini, claxoane şi oameni, cu pungile în braţe şi zâmbetul în ochii-i mari.

în nesimţire.”